„Un mic regulament pentru cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea Domnului…

Prima formă a unor îndrumări pe care, mai târziu, Părintele Iosif le-a prescurtat şi precizat mai bine în cartea «Ce este Oastea Domnului?»... Dar duhul lor a rămas acelaşi. Iată-le: În «Lumina Satelor» nr. 45, din 31 oct. 1926, se scrie: „Un mic regulament pentru cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea Domnului… Ţinem să spunem îndată că Oastea Domnului nu este o înşirare de reguli şi regulamente lungi despre tot ce trebuie să facă şi să nu facă cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oaste. În deosebire de acestea, noi punem tot apăsul pe adâncirea vieţii duhovniceşti, pe adâncirea în Evanghelie, pe întărirea şi creşterea neîncetată în harul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei, pe o arătură mai adâncă în pământul inimii noastre. Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile «sunt sarcini grele de purtat» (Luca 11, 46); sunt numai «spălarea pe dinafară a blidelor» (Luca 11, 39); sunt «litera care omoară» pentru că lipseşte din ea «Duhul care face viu» şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate (II Cor. 8, 10). Cea mai slabă predică este aceea care întruna tot spune: «Fă ceea şi fă ceea şi nu face ceea şi ceea»… Cei mai mulţi oameni cunosc răul, dar n-au putere să facă binele. De această putere avem lipsă. Vom da şi noi anumite reguli şi regulamente, dar ne vom strădui ca acestea să fie însoţite şi de Duhul care să le dea putere… În cartea despre Oastea Domnului, ce se află sub tipar, scrie despre aceste lucruri, dar le redăm şi aici mai pe scurt ca cerinţe şi reguli ce se cer de la toţi cei care au intrat şi de la cei care vor să intre în Oastea Domnului. 1. Cel dintâi paragraf, cea dintâi cerinţă pentru un ostaş din Oastea Domnului o vom spune în legătură cu o asemănare: Când cineva este recrutat şi pleacă la armată, el o rupe dintr-o dată cu traiul pe care l-a avut înainte. Îndată ce intră în armată, el începe o altfel de viaţă, un altfel de trai. Începe un fel nou de a trăi, o nouă viaţă. Aceasta este cea dintâi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului. Când intri în Oastea Domnului trebuie să te naşti din nou, să o rupi dintr-o dată cu felul vechi de trai pe care l-ai avut, trebuie să începi o viaţă nouă, schimbată… Să o rupi dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele ei. Văzut-aţi feciorii când se duc la armată cum îşi iau rămas bun şi se despart de fetele din sat? Aşa şi cei care intră în Oastea Domnului trebuie să se despartă pe totdeauna de cele şapte fete ale diavolului: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia (între care e şi beţia), mânia, zgârcenia, lenea… O intrare în Oastea Domnului fără naşterea din nou, fără schimbarea vieţii n-ajunge nimic. Naşterea din nou este schimbarea cea mare, ce l-a ajuns pe Saul pe drumul Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel; din prigonitor, apostol. Aceasta este schimbarea cea mare ce trebuie să dea şi celor care intră în Oastea Domnului altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări. Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim, spunându-i că trebuie «să se nască din nou» (Ioan 3, 4), să înceapă o viaţă nouă. Însă această schimbare a vieţii, această renaştere sufletească, o poţi face numai cu dar de sus, cu darul şi puterea Duhului Sfânt. Când cineva se hotărăşte să intre în Oastea Domnului, el face numai începutul. Peste acest început trebuie să se pogoare darul şi puterea Duhului Sfânt, iar acest dar se pogoară numai dacă omul stăruie în hotărârea luată şi îngenunchează cu ea mereu la picioarele Crucii, pentru a fi sigilată şi întărită cu Sângele Mântuitorului. Aceasta este cea dintâi cerinţă a celor care intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar şi cea mai ducătoare la izbânzi, pentru cei care trec cu bine printr-însa. 2. A doua cerinţă pentru cei din Oastea Domnului o scoatem din asemănarea de mai sus. Când a intrat cineva în armata ţării, lucrul ce i se cere mai întâi este: ascultare şi supunere necondiţionată. Acelaşi lucru se cere şi pentru cei intraţi în Oastea Domnului: ascultarea şi supunerea întru toate faţă de Dumnezeu. Cel intrat în armată nu mai este stăpân peste voile şi umblările lui. El stă întru toate sub ascultarea şi ordinele mai-marilor săi. Aşa şi cel intrat în Oastea Domnului, din clipa când a intrat în Oaste, nu-şi mai porunceşte el peste voile şi umblările lui, ci Domnul… Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona – a zis Mântuitorul… (Luca 16, 13). Cel care intră în Oastea Domnului trebuie să slujească numai Domnului – altfel, intrarea lui în Oaste n-ajunge nimic. Nimeni, slujind ca ostaş, nu se încurcă cu lucruri lumeşti, dacă vrea să placă Celui ce l-a scris la Oaste (II Tim. 2, 4). Să luăm pildă de ascultare de la Mântuitorul. Întreaga viaţă a Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl Său, de o ascultare până la moarte de cruce… (cf. Fil. 2, 8). Peste această ascultare se pogoară darul şi harul Duhului Sfânt. Când trăieşti o astfel de ascultare, de supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cârmuirea Duhului Sfânt. 3. A treia cerinţă a celor care intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Cel care intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întâi să înveţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme cu tainele şi puterea lor. În fiecare zi face deprindere, exerciţiu. Pe urmă, după ce a învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele apărării şi atacurilor faţă de vrăjmaşi. Aceste lucruri se cer – în înţeles sufletesc – şi de la cei care intră în Oastea Domnului. Îndată ce intră cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se face un bun ostaş al lui Hristos. Va începe întâi cu lucruri mai uşoare, ca să poată apoi «creşte zi de zi în darul lui Dumnezeu». Va face în fiecare zi «exerciţiul» rugăciunii. Va cerceta Biserica, folosind Sfintele Taine pe care le administrează. Va citi zilnic Biblia… fiecare ostaş să-şi aibă Biblia sa ca pe o armă puternică. Şi nu numai să o aibă, ci să înveţe tainele ei, citind-o regulat şi cu credinţă. …Va folosi tot ceea ce îi poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o ducă pentru mântuirea lui şi pentru a altora (cărţi, foi religioase etc). Mai sunt şi alte cerinţe… pe care le vom aminti mai pe larg în cartea «Ce este Oastea Domnului», ce va apare în curând. Vom mai aminti aici, numai pe scurt, că un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăjmaşului-diavol. Să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu, să lupte şi pentru atragerea altora în fronturile mântuirii sufleteşti. «…Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească – zice Sf. Ioan Gură de Aur – se duc îndată unde-i cheamă trâmbiţa războiului, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim şi noi, care suntem ostaşi ai lui Hristos, de a face front în faţa păcatului». Omilia V, Evrei După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că ai declarat război diavolului şi eşti în război cu patimile şi poftele acestei lumi. «Ca un ostaş viteaz, trebuie să fii întruna înarmat, treaz, înţelept, hotărât, curajos, veşnic aşteptând pe vrăjmaşul. De câte ori te cheamă trâmbiţa privegherii, iute te pregăteşte de luptă şi te aruncă cu tot curajul împotriva răului, rupe şirul vrăjmaşului, taie puternic faţa diavolului şi pune mâna pe prada de la el, câştigând biruinţa…» – precum spune acel mare sfânt părinte, Ioan Gură de Aur. Un ostaş al Domnului trebuie să fie apoi un aluat dospitor. După ce şi-a «dospit» viaţa lui cu «aluatul cel nou» al Evangheliei, trebuie să dospească şi viaţa altora. Să facă acest lucru întâi cu predica vieţii sale. Aşa să trăiască un ostaş al Domnului încât, văzând şi alţii faptele şi purtările sale cele bune, să ia îndemn a intra şi ei în Oastea Domnului… În numărul viitor vom arăta ceea ce nu-i iertat să facă un ostaş al Domnului“. În «Lumina Satelor» nr. 46, din 7 nov. 1926 – scria mai departe, sub acelaşi titlu, următoarele: „…În numărul trecut am spus ce trebuie să facă un bun ostaş al lui Hristos. În numărul acesta vom aminti câte ceva şi din cele ce trebuie să nu facă un ostaş al lui Hristos. Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra beţiilor şi sudalmelor, ci e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Oare mânia nu este şi ea tot un fel de beţie? Şi oare lăcomia, zgârcenia, pizma, nu sunt şi ele tot un fel de beţie? Un bun ostaş al lui Hristos trebuie să se ferească de toate cele 7 păcate grele, de moarte, care sunt: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia – între care sunt şi beţia, hoţia, iubirea de arginţi – mânia, zgârcenia şi lenea. Lupta noastră s-a îndreptat de la început, mai ales, contra beţiilor şi înjurăturilor fiindcă, mai ales, aceste două patimi fac stricăciunile cele mai mari în poporul nostru şi pentru că, cu aceste două patimi, câştigă Satana cele mai multe suflete. Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei sunt următoarele: Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-o dată şi cu totul de orice fel de băuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără băutură îmbătătoare (ba încă trăieşte mai mult şi mai bine… Încă nimeni n-a murit nicăieri din cauză că n-a băut – dar din beţie câţi mor zilnic!…) …Oastea Domnului opreşte de la orice fel de băuturi alcoolice, mai ales, pe cei care au fost pătimaşi beţivi, pentru că în aceştia băutura a stricat cu totul orice hotar de oprire, de stăpânire. Pentru beţiv, cel dintâi pahar deschide îndată uşa larg spre beţie… Pentru aceştia nu este o altă cale de scăpare decât ruperea totală cu orice fel de băutură, pe vecii vecilor. …Opreşte apoi de la orice fel de băuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi… pentru că aceştia trebuie să stăruiască şi mai mult în virtutea înfrânării poftelor. Iar băuturile alcoolice sunt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. «Nu beţi vin întru carele este desfrânare» – spune Apostolul Pavel (Efes. 5, 18). …Un bun ostaş al Domnului nici nu va intra prin crâşme… pentru că acolo sunt ispitele cele mai mari şi căderile cele mai pierzătoare… Acestea ar fi, pe scurt, regulile cu băutura. Spun adevărul că de trei ani de zile m-am tot frământat cu dezlegarea lor – şi tremur şi acum să nu fi greşit cumva cu precizarea lor. Ca un munte de fier apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: oare nu cumva am lăsat pe undeva o uşiţă deschisă pentru ispita Satanei? Băgaţi de seama că ceea ce pare că am lăsat poate fi o uşă deschisă pentru Satana… poate fi mărul din grădina Edenului. Satana-i viclean mare! Dacă are o uşiţă deschisă, apoi cu zi cu noapte umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi ca să intre prin ea… Decât astfel să vă înşele şi pe voi Satana, decât să aveţi veşnic deschisă o uşă, eu zic: mai bine să închideţi uşa de tot. Lepădaţi-vă de orice fel de băutură îmbătătoare… Nici un pahar, nici o picătură… Închei, spunând încă o dată: un ostaş al Domnului se leapădă de orice fel de băuturi alcoolice. În numărul viitor vom scrie mai departe despre celelalte oprelişti pe care le pune Oastea Domnului“. În «Lumina Satelor» nr. 48, din 14 nov. 1926, scrie: „Dăm în continuare opreliştile pe care Oastea Domnului le pune pentru cei care vor să fie ostaşii lui Hristos. Un ostaş al Domnului nu se duce la petreceri, jocuri şi baluri, pentru că, aşa cum se fac acestea în ziua de azi… sunt cu totul atrase în slujba diavolului… Şi sunt destule alte societăţi (în afara Oastei) ce se întrec în a face jocuri şi baluri pe seama membrilor lor… Societatea noastră nu se ocupă cu aşa ceva. Petrecerile noastre sunt [pentru] a ne întâlni mereu în Domnul… Noi ne petrecem citind şi vestind Sfintele Scripturi, cântând cântări duhovniceşti, rugându-ne Domnului şi bucurându-ne în El, după cuvântul Sf. Apostol Pavel care zice: «…nu beţi vin întru care este desfrânare, ci vă umpleţi de Duhul Sfânt, vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti» (Efes. 5. 18-19). Un ostaş al Domnului va merge numai la acel fel de petreceri unde lipseşte băutura şi jocul… Sau cel mult va sta acolo până ţine partea cea bună… până ţine partea în care diavolul încă nu s-a amestecat. …Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice clacă, şezătoare şi strânsură în care stăpâneşte «duhul acestei lumi»… căci «oricine vrea să fie prieten cu lumea (cu duhul ei cel păcătos) se face vrăjmaş cu Dumnezeu» (Iacov 4, 4). Peste tot, în privinţa întrebării: unde poate merge un ostaş al Domnului, recomand următoarea regulă: De câte ori un ostaş este nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: «Oare merge şi Domnul Iisus cu mine? Oare poate să meargă Domnul cu mine în crâşmă? Ba! Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul Iisus cu mine acolo unde se vorbesc urâciuni şi murdării? Ba! Atunci nu stau nici eu!» Un ostaş al Domnului poate merge numai acolo unde poate merge şi Domnul cu el. Şi va sta numai acolo unde poate sta şi Domnul Hristos… …Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvânt de sudalmă. Despre acest păcat scriem mai pe larg în altă parte… Aici voi spune doar atât că înjurătura este poate cel mai fioros şi mai grozav păcat. Despre acest păcat zice Evanghelia că «toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor şi hulele, oricâte le vor grăi, dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veci, ci va fi vinovat Judeţului veşnic» (Marcu 3, 28). Despre Satana se ştie că este un răsculat şi un hulitor împotriva lui Dumnezeu şi el umblă să atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul este şi el ca Satana: un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum, în decursul fioroaselor lui înjurături, îşi ridică pumnii şi privirile spre cer ca şi cum ar ameninţa pe cineva de acolo? El este ca şi Satana, un vrăjmaş pe faţă şi un răsculat împotriva lui Dumnezeu. Cei care suduie nu numai că în Oastea Domnului n-au ce căuta – ci ei ar trebui scoşi şi din rândurile celorlalţi creştini. Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce? Întâi pentru că fumatul este un lucru urât şi urâcios… Gândească-se fiecare fumător şi se întrebe: Oare ar putea el să stea în faţa Mântuitorului cu ţigara în gură? Oare rămâne, oare petrece, oare călătoreşte, împreună cu noi, Domnul când noi întruna pufăim şi scuipăm? Fumatul trebuie lăsat apoi pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece plăcerea duhovnicească, punând stăpânire pe toată fiinţa omului şi robind-o de dimineaţa până seara… Lucrul acesta e nebun şi necurat. Fumatul trebuie lăsat şi pentru că noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de fiecare ban ce-l cheltuim. Noi nu suntem stăpânii, ci suntem numai administratorii averilor şi banilor noştri. Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii ce i-am cheltuit pe tabac?… …Câţi «creştini» sunt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de Biblie, de o gazetă bună, de cărţi cu hrană sufletească – dar pentru tabac dau mii de lei pe an. Nu este oare acesta un lucru nebun şi necurat?“ Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. I

Cuvânt către tinerii care vor sa se căsătorească. Autor anonim.

Căsătoria este o alegere… A plonja împreună cu Hristos în propriul sine este un dar de Sus. Prin el se sparge gheața cea de suprafață a eu-lui de zi cu zi pentru a ne descoperi adâncul din noi, inima noastră profundă, inteligibilă în lumina lui Hristos Cel sălășluit în ea începând cu propriul nostru botez. O astfel de inimă, descoperită sieși încă din tinerețe prin dorul după Hristos, va putea naște, mai devreme sau mai târziu, întrebarea : „ce fac, mă căsătoresc sau mă călugăresc ?”. Cu alte cuvinte: „cum o apuc spre Domnul, pe ce drum ?”. Frământarea îi este redutabilă celui preocupat lăuntric de propria mântuire, de grija relației sale cu Dumnezeu pe care Îl resimte din toată ființa Prezent și Viu, pentru că alegerea se cere limpede : o singură cale asumată în perspectiva veșniciei. Se poate spune că a nu te căsători, nici călugări este și aceasta cumva o cale, dar personal nu îmi pare să aibă consistența celor două în care Dumnezeu binevoiește în chipul unei binecuvântări deosebite. În orice caz ți se cere deci maturitatea unei alegeri determinante pentru întreaga ta existență, pentru veșnicia ta.  Este limpede că într-un astfel de context nimeni nu poate hotărî pentru tine. Nimeni nu te poate degreva de această covârșitoare responsabilitate. Ca de altfel în orice alt moment fundamental din viața ta, nimeni nu poate purta pentru tine încărcătura clipei, nimeni nu te poate înlocui în trăirea ta, ești doar tu și Dumnezeu. Nici măcar duhovnicul nu-ți poate lua locul, dar ajutorul lui este esențial în măsura în care îndrumându-te și spovedindu-te ajungi să te clarifici interior spre buna decizie, și aceasta întru acel tip de căutare imposibil de circumscris competențelor omenești, inspirată de Duhul care cunoaște ca nimeni altul lăuntrul omului. A te încredința în mâinile lui Dumnezeu prin îndrumare de părinte îți cere asceza de a te lepăda de tine și de a te lăsa purtat de dragostea lui Dumnezeu către ceea ce poate mintea ta nici nu bănuiește … aceasta întrucât Dumnezeu nu poate lucra decât minunat, adică dincolo de așteptările tale. Suntem pregătiți pentru căsătorie?  „Cine dorește să se mântuiască”, spun părinții, „cu întrebarea să călătorească”. Experiența duhovnicească a celor mai în vârstă este o bogăție din care avem a ne împărtăși spre propriul nostru bine. Știm de altfel cu câtă ardoare încercăm să înțelegem în perioada tinereții ce drum să apucăm. Întrebările în noi sunt ardente, simțim că este vorba de însăși viața noastră. Pornind de la această stare, să ne așteptăm ca realitățile descoperite și răspunsurile primite să ne surprindă profund, premisă pentru antrenarea noastră într-o devenire la nivel existențial.  Personal cred că cine a înțeles șansa căsătoriei ca mediu în care ne putem frânge egoismul personal prin ascultarea de celălalt, prin disponibilitatea pentru celălalt pentru că îl iubim, până la a suferi „smerirea” pe care ne-o aplică voluntar sau nu, poate începe să îndrăznească să ia în considerație această cale în viața lui. Este îmi pare ceea ce sugerează răspunsul primit de tânărul din întâmplarea următoare, petrecută nu de mult în România : Un tânăr se înfățișează în fața episcopului cerând cuvânt de îndrumare în privința alegerii pe care să o facă în viață. „Ce să fac, să mă călugăresc sau să mă căsătoresc ?” Privindu-l cu luare aminte, episcopul îl întreabă : „Crezi că poți să faci ascultare ?”. „Da”, răspunde tânărul. „Ei”, îi atunci căsătorește-te”, răspunse episcopul. Ineditul situației ține de faptul că ne-am fi așteptat la răspunsul : „ei, atunci fă-te călugăr”, în obișnuința noastră de a plasa automat „ascultarea” în sarcina monahismului … se știe doar că monahul apucă pe calea lepădării voii proprii care este prin excelență cale a ascultării. Să înțelegem că și în căsătorie se cere „ascultare” ? Cuvântul ascultare nu trebuie perceput însă juridic, ci mai curând ca disponibilitate lăuntrică de a bucura pe celălalt oferindu-te lui cu tot ceea ce ești. Dacă în monahism, cum spunea cineva din Sfântul Munte, „ascultarea este cea mai grea, pentru ca face să sângereze inima”, nici în căsătorie nu se operează mai puțin pe „cord deschis” : celălalt este un eu-însumi de care depind și întru care și prin care mă împlinesc și pe care îl resimt cu sensibilitatea propriei mele inimi până la măsura ne-voinței, cu alte cuvinte până la măsura călcării propriei voiri pentru ca dragostea întru Hristos să ne copleșească pe amândoi și să răstignească egoismul care se insinuează perfid în viața noastră. Omul se împlinește și se desăvârșește ca persoană relațional. Hristos ne învață că nu poate cineva să spună că Îl iubește pe Dumnezeu dacă nu iubește pe aproapele său. Prin căsătorie avem în consecință un mediu privilegiat în care putem experimenta, prin iubirea de soț sau de copii, însăși iubirea de Dumnezeu. Iar a iubi nu te plasează niciodată pe o poziție de putere omenească, ci de vulnerabilitate, de dependență întru Hristos de celălalt, în fața căruia nu poți acoperi propriile tale goliciuni și insuficiențe. Cu cât ai vrea sa fii mai deplin în iubirea ta față de celălalt, nu-ți poți ignora sărăcia, chiar și atunci când harul primit o acoperă cu delicatețe. Personal cred că apofatismul se trăiește în relația între soți printr-o iubire care nu se poate epuiza la nivel de discurs, care te solicită către o plinătate în care realizezi propriile neputințe, prin discrepanța între felul cum te poți dărui și deplinătatea pe care ai dori-o să fie din partea ta în acest gest. În fapt, e o constatare cât se poate de pragmatică faptul că ai nevoie imperioasă de har de la Dumnezeu pentru a fi în comuniune cât mai deplină cu celălalt. Când iubești cu sete profundă de celălalt, este ca o revărsare peste tine, ca umplere care debordează solicitându-te din toți porii ființei tale, o sete cu dor de desăvârșire.   Ascultarea întru Hristos ține de o vocație universal umană. Ascultarea este vocația oricui îi urmează Celui care s-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce, adică Hristos cel ascultător față de Tatăl ceresc. Știm că prin neascultare a intrat dintru început păcatul în lume. Ascultarea este atunci răspunsul care ne învie. Monahul își leapădă voia proprie în fața părintelui său ca ascultare directă de Hristos, Cel ce este El Însuși modelul omului ascultător de „Tatăl nostru”. Soții nu descoperă însă, la rândul lor, pe calea iubirii ca dăruire către celălalt, și deci reciprocă ascultare, și împreună către Dumnezeu, taina „micii Biserici” care este familia? Ar fi chiar de mirare ca binecuvântarea însoțirii bărbatului cu femeia prin căsătorie, la care Mântuitorul a făcut de altfel prima sa minune în Cana Galileii, prin ascultare către maica Sa, să nu aibă în miezul ei vocația ascultării … În ceea ce privește pe tânărul din relatarea noastră, suntem în fața unui gest curajos. Dorește să-și încredințeze viața lui Hristos și cere cuvânt de părinte, fiind dispus să asculte. Câți am fost sau suntem în stare să ne punem la picioarele lui Hristos și să-i cerem tot așa să Îl urmăm necondiționat, din iubire? Ascultarea vine din iubire. Iubirea se naște și se aprofundează prin ascultare. Monahismul și căsătoria sunt fiecare, vocațional, experiență vie a acestor realități, ele „se completează și se echilibrează”, după cum afirmă episcopul Kallistos Ware, „cam în felul în care se completează și se echilibrează în teologie calea catafatică cu calea apofatică. Ambele sunt Taine ale iubirii. Dar ceea ce soțul și soția realizează unul prin celălalt, călugărul se străduiește să dobândească direct. […] Pentru noi toți, căsătoriți sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc, atât ceva ce avem deja și izbucnește spontan în inimile noastre, cât și ceea ce trebuie să învățăm și pentru care trebuie să luptăm și să suferim mereu”.  Iubirea face ascultarea de celălalt posibilă și acolo unde inima se rănește de neputințele omenești. Când iubești accepți și rănirile care vin din partea celuilalt și astfel o fărâmă din neputința și din răul lumii se stinge prin iubirea ta. Într-un cuplu iubirea biruiește neputințele, și infinit mai mult, înmulțește iubirea întrucât cheamă darul de a veni viață pe lume, aceasta într-o dinamică care depășește chimia ori biologia propriilor noastre trupuri, cheamă la existență o nouă ființă care te va iubi dintru început, necondiționat. Ce taină că iubirea aduce viață în lume ! Și ce pervertire diabolică că acest fapt al unirii între bărbat și femeie este desfigurat de unii prin unirea trupească cu persoane pe care nu le iubesc, contrazicând astfel tocmai taina prin care Dumnezeu a rânduit ca din și prin iubire să vină omul în lume !  Iubirea unui cuplu în care Dumnezeu binevoiește se face lumii mărturie despre El. Câtă nevoie are lumea de azi să vadă familii cu viață curată, strălucind de prezența tainică a harului care să mărturisească el însuși despre frumusețea și taina care se întâmplă în aceste familii prin prezența lui Hristos ! Este limpede că monahul este chip nobil al dăruirii integrale lui Hristos, este însă omul căsătorit chemat la mai puțin ? Dacă monahismul este mărturia suprafirescului depășirii limitărilor firii rănite de păcat ca anticipare încă din trup ale celor ce vor să fie, chip îngeresc de viețuire încă de aici, nu este căsătoria oare la rândul ei mărturia firescului a ceea ce Dumnezeu a așezat încă de la începutul lumii, unirea bărbatului cu femeia în taina care face ca cei doi, deveniți un trup, să se străduiască a fi întru împărăția lui Dumnezeu ?  Pentru o lume înstrăinată de căutarea sfințeniei, descoperirea căsătoriei ne apare astăzi ca o urgență. Oamenii au nevoie de exemple de sfințenie, de strălucire a curăției vieții de cuplu și de familie în mijlocul lor, au nevoie să descopere  bucuria de a fi cu Dumnezeu din interiorul vieții societății în care trăiesc, de mărturia că acest mod de viață este posibil, este de actualitate. Deviațiilor și anormalităților cu aspirație de firesc le putem astfel răspunde, prin propria-i radiere și strălucire, cu bucuria unei vieți curate de cuplu care trăiește întru Dumnezeu. Oare nu acest fel de contaminare pozitivă, prin cupluri cu viață căutătoare de har, ar putea dospi frământătura întreagă a lumii în care trăim, prin naștere de copii care din pruncie să fie luminați cu o înțelegere compatibilă cu cele ce țin de veșnicie? Copiii sunt exercițiul viu prin care uităm de noi înșine din preocupare pentru celălalt, prin ei devenim noi înșine, mai deplin, oameni. Cine se pregătește deci pentru căsătorie nu o poate disocia de darul venirii copiilor pe lume, care este împlinitor. Personal cred că ascultarea reciprocă a soților unul de celălalt, și a lor împreună de Hristos prezent prin viața Bisericii, are puterea să sfințească lumea tocmai prin mărturia frumuseții împlinitoare a unei astfel de vieți.  Cu cine ne căsătorim? Trei întrebări fundamentale solicită răspunsul nostru înainte de a face pasul căsătoriei. Prima este: „Îl (o) iubesc ?”. A doua este :  „Mă iubește ?”. A treia este: „Prin felul cum suntem noi, ca structură, ca preocupări, mergem în aceeași direcție ?”.  Primele două sunt afirmare a ceea ce constituie de altfel miezul cererii de binecuvântare pe care o adresăm lui Dumnezeu cerând săvârșirea tainei Cununiei. Cei doi au a-și împărtăși reciproc iubirea lor. Nu Dumnezeu alege pentru mine viitorul soț sau soție, nici măcar părintele duhovnic, ci eu însumi. În alegerea mea sunt în fața propriei conștiințe deoarece mă pregătesc de un gest care va aduce în proximitatea mea pentru toată viața pe cel prin care Dumnezeu îmi va da mântuire, pe cel care va fi în intimitatea mea în toate ale mele, prin care voi trăi, gândi sau simți – cel cu care voi fi împreună un trup. „Sărutul” lui Brâncuși are această vocație a mărturiei întregirii trupului prin unirea între el și ea într-o îmbrățișare fuzională în care cei doi fac corp comun. Reciproca îmbrățișare suprinde cel mai bine gestul iubirii : fiecare își „umple” brațele cu celălalt, îl cuprinde pe celălalt în sine însuși pe cât este cu putință, într-un gest continuu însetat de „mai adevărat” care nu este posibil decât prin trăirea mai deplină a harului dumnezeiesc. A iubi înseamnă a accepta însă și să suferi pentru celălalt, a accepta să fii fragil, a accepta să fii dependent de voința celuilalt prin a nu te pune la adăpost în fața impactului pe care cel iubit îl poate avea asupra ta, această putere dându-i-se tocmai prin gestul tău de a-I încredința lui Hristos viața ta prin căsătorie. A iubi înseamnă a ierta și a stărui în a primi iertarea celuilalt până când orice resimțire de cruce din intimitatea cuplului devine prilej de înviere. A iubi înseamnă a fi gata să te schimbi în întâmpinarea realității celuilalt, înseamnă să știi să lași de la tine crezând sincer că interpelarea celuilalt sau împrejurările concrete ale vieții sunt tot atâtea prilejuri oferite de Dumnezeu spre propria-ți îndreptare pe drumul cel lung al împlinirii tale în Hristos. Cu cât iubești mai mult, cu atât resimți grija pentru cel iubit, și chiar frica de a nu pierde bogăția de viață pe care o trăiești. Această frică, asumată duhovnicește, te conduce către nevoia ardentă de rugăciune adresată lui Hristos Cel care iubește și suferă cel mai mult pentru toți. Devii astfel un rugător permanent pentru soțul sau soția ta, pentru copiii tăi,  stăruind astfel în lucrarea de încredințare a ta, a familiei tale, neîncetat, viu, lui Dumnezeu, Singurul care te poate ocroti în fața agresiunilor și pătimirilor specifice acestei vieți.   Al treilea răspuns privește tocmai această dimensiune de țintă a drumului celor doi : fără echivoc, ea trebuie să fie Hristos. Să nu uităm că drama celui care dorește căsătorie cu cineva de altă religie se manifestă cel mai adesea în imposibilitatea de a-i putea împărtăși celuilalt intimitatea ta în Hristos, trăirea ta, năzuințele tale intime, profunzimile tale lăuntrice înnobilate de prezența harului, întrucât cel cu care vrei să te unești se raportează din exterior la ele odată ce nu-L primește pe Hristos ca Mântuitor în viața sa.  Ce ne aduce concret slujba cununiei? Recunoașterea societății civile pentru demersul de unire prin căsătorie se petrece la primărie. În Biserică primim nimic mai puțin decât har de Sus sub forma binecuvântării lui Dumnezeu pe un drum care duce la „scrierea numelor noastre în ceruri”. Logodna este binecuvântarea noastră prin punerea inelelor ca semn vizibil al alianței („alliance” înseamnă în franceză și alianță, dar și verighetă) între un „el” și o „ea” după modelul biblic al alianței dintre Dumnezeu și om începută prin prooroci și desăvârșită prin venirea Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Cununia înseamnă taină de încununare a celor doi, unul prin celălalt : „se încununează robul lui Dumnezeu … cu roaba lui Dumnezeu …”, „se încununează roaba lui Dumnezeu … cu robul lui Dumnezeu …”. Cu alte cuvinte, soțul se face prin binecuvântarea lui Dumnezeu și în numele Sfintei Treimi prilej de mântuire și de slavă dumnezeiască pentru soție, care devine astfel cununa sa cerească, iar soția pentru soț deopotrivă. Din această înțelegere decurge și modul de făptuire care se cere celor cununați, cu alte cuvinte preocuparea continuă de a-și înnobila trăirea de zi cu zi prin căutarea harului lui Dumnezeu ca dăruire către celălalt. Cununia nu este doar un moment, ci o stare de primire de har care se prelungește asupra vieții întregi. Săvârșirea slujbei cununiei nu face decât ca lucrurile să înceapă să se construiască ca familie pe fundația solidă a acelei spălări lăuntrice, esențială în gestul de pregătire pentru nuntă, care este spovedania viitorilor soți. Prin cununie are loc primirea harului unirii celor doi prin puterea sfințitoare a lui Hristos. Este căsătoria cumva „o desfătare cu acte în regulă din partea lui Dumnezeu” pentru că cei doi pot face acum ceea ce înainte era categorisit ca păcat? Unirea trupească a celor doi nu are nici un sens fără iubire alimentată și sfințită de Sus. Ceea ce le aduce cununia față de înainte este taina Prezenței care strălucește, fie și prin firescul unirii biologice, suprafirescul prezenței harului, duhovnicescul. Care este deci cel mai mare dar cu care participă soțul sau soția în căsătorie dacă nu chiar darul dumnezeiesc revărsat de Sus pentru iubirea lor ?  Încă de la momentul în care gustă din „paharul mântuirii” la nuntă, cei doi au de înțeles că nunta este viață de împărtășire din prezența dumnezeiască. În biserica primară, paharul gustat era chiar sfântul potir cu Sfintele Taine, Hristos unind pe cei doi prin participarea la jertfa liturgică, prin împărtășirea euharistică. Iar dacă Hristos ne unește, la El să cerem sprijin în momentele de încercare ale vieții de familie. El pune încă dintru început, numai să nu ne lenevim în a o activa în noi, energia Sa dumnezeiască prin care, precum Petru odinioară, vom putea păși peste valurile și învolburările, am spune inevitabile, ale acestei vieți. Gest posibil numai dacă ținta vieții noastre este Hristos. Lui îi cer soțul și soția, ținându-se împreună mână de mână întru Taina Cununiei: poruncește-ne, Doamne, să venim la Tine!